S-Karp Feline

Am alergat la Iezer-Papusa Trail Race

 incaltat cu papucii inca nepurtati, Feline de la S-Karp.

 Am avut ghinionul sa ploua grav  in noaptea dinaintea cursei, pana cu vreo ora inainte de start si desi aveam la alegere doua feluri de incaltaminte montana, am ales sa port Felinele. Devenisem nerabdator sa vad cum se comporta talpile Vibram

 pe piatra uda si eventul pe noroi, mult noroi.
           Nu-mi e frig la picioare cand alerg si nu mi-a fost frica sa iau papucii astia cu fete din plasa, fara captuseala, foarte aerisiti, chiar daca nu sunt GTX(Goretex). Ma ardea curiozitatea de a simti cum se comporta  talpa foarte flexibila de la Vibram, in zona pietroasa de la despicatura care urmeaza imediat ce treci de Vf. Papusa si mai ales cum voi simti eu intepaturile pietrelor ascutite si taioase din zona aia.
           Pe roca uda nu sunt senzationali, dar se descurca foarte bine.
           Punem in calcul faptul ca nu sunt conceputi pentru ploaie (desi cand calci prin apa, este evacuata destul de repede prin fetele foarte aerisite, iar piciorul nu sta multa vreme ud, cand ajungi in zone uscate), daca ii folosesti vara, vei avea o pereche de papuci de alergare montana foarte comozi, usori, confortabili, aerisiti, cu aderenta foarte buna pe piatra si pe orice suprafata uscata, si cu aderenta buna dar nu senzationala pe suprafete ude, durabili, la pret mic.
           Am gasit o singura hiba. E vorba de stabilitatea din zona adanciturii din talpa, dar asta poate sa fie o oarecare problema doar la mine, care cantaresc 96 de kilograme si port in mod normal marimea 46. La marimile mai mici, cel mai probabil ca nu se simte deloc. Probabil ca ar fi fost senzationali daca ar fi avut un snur sau o banda intaritoare de jos din talpa si pana sus la siret, si prin care sa treaca siretul, ca sa poata fi stransa pe picior dupa grosimea fiecaruia. Cred ca am vazut asa ceva la alta firma de echipament sportiv si merita adaptata si la Feline. As fi incantat sa fac un review la un model GTX daca el ar apare pe piata, pentru ca modelul de vara este o reala placere.
       

Cozia Trail Run 2015

Ajung la Calimanesti cu Flavia, cu Marius Parlapan si cu Alexandra prietena lui. Ne cazam la o pensiune noua si foarte cocheta si ne repezim sa ne luam kiturile, vis-a-vis de manastire. Intalnim o multime  de prieteni, lume multa la sedinta tehnica, ne spune Tudor Butu cateva cuvinte, mai adauga si Cosmin Rogoveanu cateva, face Cristi Radu ceva poze si apoi ne invita pe toti la pasta party. Mancam fiecare cat poate(eu vreo doua portii si jumate) de paste ca eram cam in foame cand am ajuns, mai stam ceva si ne retragem spre pensiune. Bem niste bere si ne culcam.
Dimineata startul a fost repede si alergarea rapida a inceput chiar de la km 1, iar eu ca intotdeauna plec neincalzit. Facem 4-5 km, trag bidonul din ruxac sa beau apa, iar drumul se bifurca si incepe sa coboare. Fac dreapta cu vreo cativa, iar altii merg inainte. Cobor in viteza, ridic ochelarii pe cap, ca se cam indesea padurea si nu mai vedeam nimic, las inertia celor 95 kg sa-si faca treaba si depasesc 3 insi. Vine o poienita cu plat si sunt in viteza maxima. Imi fac calculul ca dupa cei 15-20 de metri ai poienitei, cand incepe urcarea voi bea si apa, dar niste bozii imi stau in drum pe carare. Bat cu dreptul, sar peste ele, pun stangul jos pe o bucata de lemn, il degajez si-l iau cu dreptul. Ma duc cativa metri prin aer si vreo cativa tiris, iar din spate ma ajung oamenii pe care ii depasisem.
- Ai patit ceva ? Esti OK ?
- Nah, nu am nimic la fizic, doar orgoliul e sifonat rau...
Sunt plin de praf si in gura si pe tricou si pe pantaloni. Ma felicit pentru ideea de a imi lua pantaloni lungi, dau sa ma clatesc, dar nu gasesc bidonul. Ma bag printre bozii si urzici, bajbai pe jos dupa bidon, il gasesc, dau sa plec, fac vreo 3 pasi si un baiat din spatele meu imi zice:
- Auzi, vezi ca ti-ai calcat pe ochelari !
Pfff, cat ghinion pot sa am azi ? Imi trag una peste frunte in speranta ca nu sunt ai mei cei  de pe jos,  dar nu-i simt acolo. Ma intorc si-mi dau seama ca tocmai ma incaltasem cu cea mai noua pereche de ochelari pe care o aveam...
O ridic de pe jos si vad dandanaua. Lentila e sparta in doua. Ii bag in ruxac, o rup la fuga vreo 10 metri si incep urcarea.
In trei minute imi trece adrenalina si imi dau seama ca degetul mare de la piciorul drept nu e tocmai OK. Ma doare la fiecare pas si nu stiu ce sa fac. Abandonul ar fi o solutie, dar cum naiba sa abandonezi o cursa de 30 km, la km 5 ? Continui sa merg si sa evaluez situatia... pot folosi piciorul cam la 50% pe coborari. Pe urcare e destul de bine.
Ajung la primul post de hidratare si in tip ce beau doua guri de apa imi fac niste calcule. Mai am de facut cam vreo 24 de km, intr-un picior si jumatate. Termin apa din pahar, spun bogda proste si plec cu Cristi Albu si cu Alexandru Tudor. Amandoi ma bat ca pe presuri cand alergam in Romniceanu, si ma intreb daca o sa pot sa ma tin de ei, cu piciorul meu praf. Incerc pe cat posibil sa nu schiopatez si sa tin degetul incalzit, sa nu-i las pauze sa inceapa sa se umfle sau sa ma doara mai tare.
Din fata vin o groaza de alergatori care au ratat dreapta la bifurcatie si au mers inainte, si mai toti injura pe infundate sau in gura mare (cineva a smuls marcajul si l-a aruncat cativa metri mai incolo si ei nu au de unde sa stie).
Facem cativa kilometri, ajungem la alt punct de hidratare, coafura rezista, dar imi dau seama ca fara sa vreau, protejez piciorul drept si pun prea mare presiune pe stangul. Beau si incarc bidonul de cate ori pot, cu apa si cu plicuri cu isotonic de la Cosmin Rogoveanu, si le multumesc in gand colegilor de la Romniceanu ca nu le-au vrut si mi-au ramas mie vreo 5-6. Cristi baga un baton de ciocolata, bag si eu la fel, mai dam cu apa, mai trec kilometri. Radem, facem glume cu cei care ne depasesc, Alexandru e in mare inspiratie, nu scapa nimeni de el fara sa zambeasca.
Trec minutele, trec si orele, coafura inca rezista...
Ajungem la kilometrul 15 la Stanisoara si nu stiu ce sa fac: sa continui spre Cozia, sau sa fac stanga spre finish cu inca 6 km ? Iau o bucata de lamaie, o mananc, mai iau una, o mananc si pe aia si ma simt inviorat. Umplu bidonul cu apa si tonic, si vad baietii ca pleaca spre dreapta.
- Maaaaaaaa, unde plecati ma fara mine ? Ma vedeti mai batran si mai neajutorat si ma lasati pe aici de izbeliste ?
O iau usor cu a-ntaia, sa nu se strice coafura si incerc sa dau a doua, dar cam caraie cutia... E veche, imi spun si dau mai departe cu a-ntaia.
Cei care au facut traseul stiu ce se intampla in continuare: cea mai rea urcare pe care am vazut-o in viata mea: 1000 de metri diferenta de nivel pozitiva, pe 5 kilometri lungime. Pe portiunea asta m-a depasit o fata. Foarte incrancenata fata. Ii spun razand: - aaa pai nu ai voie sa depasesti aici, ca e banda dubla continua, la care ea, se intoarce spre mine si-mi raspunde:
- Daca voi va permiteti sa-mi puneti piedica la coborare, eu de ce sa nu va depasesc la urcare ?
Suntem 3 barbati si mai sunt inca vreo 3 mai in spate care au auzit incrancenarea din replica ei. Ne uitam perplexi unul la altul si incerc sa baigui ceva gen:
- Cine a putut sa faca un gest atat de urat ?
Fata ne lasa in urma, dezgustata de mine si probabil de prietenii mei, care mai mult ca sigur ca punem piedici la fete tinere, pe coborare...
In fine, ajungem sus pe varful Cozia(fie vorba intre noi, habar nu aveam ca exista si un varf numit Cozia. Eu stiam numai de manastire si de Umbra lui Mila, pardon, a lui Mircea), mai mult mort decat viu si aici am parte de ceva ce nu am avut la nici un concurs. Cel mai bun ceai pe care l-am baut vreodata, a fost cel de cimbrisor. Beau o cana si pe masa vad pepene rosu. Iau vreo doua bucati, le mananc, mai iau inca doua, le indes in gura si il vad pe Cristi plecand. Mai beau o cana de ceai si o intind si eu, fara sa uit sa spun iar bogda proste. In trecere, il vad pe Alexandru cum manca pepeni. Nu ati vazut niciodata asa ceva: voluntarii nu faceau fata cu taiatul, la viteza cu care manca el.
Plecam mai departe si Alex ne spune la revedere si ne anunta ca ramane la picnic.
Incepe coborarea si de aici incepe si chinul meu. In loc sa urmeze alergarea de voie, incepe dezastrul. La fiecare pas, degetul se atingea usor in varful papucului si simteam durerea in creier. La fiecare pas, incercam sa protejez dreptul, folosind mai mult stangul, dar ce sa vezi ? In fata mai aveam inca 10 kilometri. Cum sa fac asta ? Cum sa fac atata traseu mai mult intr-un picior ? Ma uitam disperat pe ceas si vedeam cum kilometri treceau prea greu. Surpriza a venit spre final, cand mai erau vreo 4 de facut. O urcare abrupta, pentru care nimeni nu mai era pregatit si pe care cu siguranta toata lumea a urat-o. Eu i-am urat si pe organizatori pentru ea, dar pana una-alta, trebuia sa trec de poarta de finish.
In sfarsit vine iesirea la sosea, semn ca mai sunt vreo 700 m de parcurs. Alerg cu Cristi, de fapt el alearga cu mine, si deja se aude galagia de la finish. Cristi o ia inainte si nu mai inteleg nimic. A stat dupa mine toata coborarea si acum pleaca singur spre finish ? Nu e problema, oricum merita sa ajunga inaintea mea cu mult. Incerc sa trec peste crampele musculare care ma tot apuca mereu cand vin din trail pe sosea la finisurile curselor, in timp ce il vad pe Cristi luand distanta din ce in ce mai mare.
Il pierd din raza vizuala inainte sa intru in ultima linie dreapta si imi continui semialergarea sontic-sontic. Incep aclamatiile de pe margine, lumea se agita, intru pe linia dreapta si il vad pe Cristi.
-Ce faci ma, nu ai trecut ? Ce te-ai oprit aici ?
-Pai ce obraz aveam eu sa te intrec pe ultimii 300 de metri, dupa 29 de km facuti impreuna ?
Raspunsul lui, imi da dovada lipsei de egoism, a verticalitatii si a barbatiei unui om care si-a castigat pentru totdeauna locul intre prietenii mei.
Am trecut impreuna linia de finish, am primit medaliile si ne-am fotografiat. A fost pentru mine cea mai buna dovada ca cei mai multi dintre noi mergem la cursele astea pentru distractie, legam prietenii noi, intarim prietenii mai vechi, sa ne invingem proprii demoni si eventual sa ne ajutam prietenii sa-si invinga demonii lor, pentru medalia aia muncita de la finishul oricarei curse si pentru a aplauda cu fair play la decernarea premiilor, pentru a ne incuraja de pe margine prietenii care inca nu au terminat cursa...
Asa a fost Cozia Mountain Run 2015, vazuta din ochii mei de alergator de 6.20h.
Ne revedem cu siguranta la anul, sanatosi sa fim !

Acum la sfarsit se  cuvine sa scot in evidenta faptul ca organizarea a fost impecabila. Punctele de control si alimentare-hidratare au fost bine organizate si nu stiu daca a existat cineva care sa isi doreasca ceva si sa nu gaseasca.
Pepenii aia verzi, reci, au facut senzatie sus la Cabana Cozia. Ceaiul, zic eu ca a fost cel mai bun ceai pe care l-am baut vreodata. La fel si cei pe care i-am mai intrebat, aceeasi parere.
Am alergat cu papucii The North Face Ultra MT. Inca odata mi-am dat seama, daca mai era nevoie, ca sunt papucii potriviti pentru alergari lungi, si daca erau si cu jumatate de numar mai mari, erau perfecti.

Corcova Trail Race - 30 AUGUST 2014

Ma uit la pozele lui Radu Cristi si ma apuca inspiratia. Ia sa scriu eu ceva pe blog,  ca si asa nu am mai scris de mult. CTR a fost cea mai grozava manifestare sportiva la care am participat pana acum... nu atat ca rezultat, care nu e nici pe departe unul de mare clasa, cat de ceea ce s-a intamplat dupa aia. Cum ma uit asa, vad diverse poze, din diverse momente ale zilelor astea si nu imi pot retine un zambet.... :D
In memorie, am inca proaspete intamplarile alea...
Am ajuns pe la 23.15h, 9 oameni in doua masini. Veselie mare, Lucian ma intreaba:
- Ati luat kiturile ?
- Abia am ajuns, nu le-am luat !
- Hai repede, sa te duc inauntru !
- Hai !
Luam toti kiturile si toata lumea curioasa:
-Cum sunt tricourile ?
- Frumoase, de la Intersport, de culore albastra la baieti si rosii la fete.
- Unde punem si noi corturile ?
- Uite aici !
OK, zis si facut. Punem corturile si ne cinstim cu ceva visinata de la Ionut, mai e si ceva bere... Oricum, eram obositi de pe drum.
- Hai lume la culcare ca maine avem o cursa de castigat, zic ! :P
...e deja ora doua si eu inca nu dorm. Injur printre dinti vreo 2-3 sportivi betivani, care glumesc si rad cam tare, la o bere cam lunga. Intr-un final apoteotic, dupa lupte seculare care au durat 3 zile, adorm. La ora 5 ghici cine e treaz, cu chef sa taie vreo cateva gaturi ? Eu ! De ce ? Uite asa, pentru ca cocosii olteni sunt prea matinali si canta prea tare, na !
Ma duc la WC(4 ecologice langa zona corturilor), cand se lumineaza putin si apoi trec pe la dusuri(5 cabine cu apa fierbinte si 5 chiuvete pentru spalat mai sumar. Imi fac o toaleta rapida, cu spalat pe dinti cu tot, si ma duc langa cort. De dormit  nu mai e loc. Deja lumea a inceput sa misune peste tot. Unii, printre care ma numar si eu, nu pot dormi bine in noaptea dinaintea unui concurs. E o prostie, dar nu e nimic de facut. Nu am nici o emotie, ca nu am nimic de castigat, dar pur si simplu nu pot. Pe langa mine, un tip care a facut de serviciu in curte, imi spune buna dimineata.
- Neata, ii raspund ! Imi arata de unde imi iau cafea, si isi vede de treaba.
Lucian Almarii e deja la datorie. Catalin Sanatescu si el tot pe acolo. Aranjeaza de zor prin angaralele necesare, umfla poarta de start, statie de amplificare, boxe, etc...
Imi beau cafeaua si mai iau una, la care adaug un corn cu ciocolata si scot o banana din cort. Intru sa imi iau pe mine echipamentul de alergare si in 10 minute ies afara.
Totul devine o poveste cu nebuni. Ma frec la ochi si tot nu cred ce vad. Toata lumea a inebunit. Barbati imbracati in femei, femei imbracate in barbati. Barbati imbracati in animale, femei imbracate in gospodine, in eroi din povesti, in toate nebuniile. Il vad pe Winetou, ii vad pe Zorro, pe Dracula, pe Mikey Mouse, si multi altii. Ma mai uit, prin jur dar ma linistesc. In "mine" nu se imbracase nimeni. Ar fi fost chiar culmea zic, si ma intind pe jos de ras. Lui Sanatescu ii crescuse brusc o claie de par care ii cadea in valuri pe umeri, iar Radu M.... se imbracase in spartan. Avea patratelele de pe adomen conturate cu marker negru si de sub pantalonul scurt, pe piciorul drept i se vedea ceva mare si neagru. Gata, asta m-a convins ca eu cu o peruca lila abia daca joc la pitici pe langa toti nebuni astia.
- - - 5, 4, 3, 2, 1, START  !!! - - -
Se pleaca tare ca intotdeauna.
15 km montan, gandesc si incerc sa imi reglez respiratia. Amatorii incearca sa tina pasul cat mai mult, cu grupa elite, si se sufoca in 500 m. Ma depasesc multi, cam prea multi, dar nu e bai. O sa recuperez in primii 5 km cat pierd acum. Imi tot suna in urechi cuvintele lui Mugur. "Fa-ti ma alergarea ta, nu mai pleca asa tare. Lasa ca 80% din astia se taie in 10 km si ii depasesti fara sa te stresezi !"
Hmmm, numai de nu mi-ar reveni durerea musculara avuta pana ieri si sa ma fac de cacao ramanand printre ultimii.
Incepe urcarea si deja ii gasesc pe cei prea grabiti, opriti pe marginea drumului, sufocati, incercand sa-si recapete respiratia.
      - Da-te ca te calc, strig in timp ce depasesc intr-una.
Mi se pare desul de usor traseul. Merg doar cand e panta prea mare, in rest alerg. Mai usor sau mai tare, dar alerg. Il depasesc pe Winetou, trec de Scufita Roze, depasesc grupul vesel de la Banc Post, il ajung pe Dracula, trec de muuuulti. Intre ei, pe cine mai depasesc ? Pe omul care facuse serviciul in curte, toata noaptea. Il recunosc, ma recunoaste si ne salutam. Mare respect pentru asa om ! Toata ziua dupa ce a terminat cursa, a ajutat la treaba, iar noaptea care a urmat, a fost iar de serviciu. Mare respect !
       Per total au fost 4 puncte de hidratare, din care 3 au avut si 3 feluri de vin la 3 sferturi : alb, roze si rosu. O minunatie de vin a fost cel roze, dupa spusele altora, caci eu nu am avut inspiratia sa-l gust, iar la masa am avut neplacuta surpriza sa nu mai fie servit, asa ca l-am ratat cu totul.

       Pranzul a fost de neuitat, desi la inceput lipsa unei maini forte care sa impuna niste reguli celor care imparteau mancarea, s-a cam lipsit si din cauza asta s-a cam stat la coada. Cand insa in farfurii am vazut bucati de purcel de lapte cu sorici crocant, mititei de se umpluse toata curtea de miros, piept de pui la gratar, cutii intregi de dulciuri, puse la indemana tuturor, vinul de doua feluri(alb si rosu) a fost chiar la discretie, asa ca nimeni nu se poate plange de sete :).
      Dupa masa copioasa, s-a mers peste drum, la piscina, unde s-au jucat jocuri in apa, s-a baut bere sau vin si s-a ascultat muzica.
      Pe seara curtea cramei a inceput sa se animeze iar, cu cei care se intorceau de la piscina. Vinul a curs din nou in valuri si nimeni nu a ramas insetat, In asteptarea formatiei care era programata sa cante, s-au facut premierile si motive de amuzament au fost multe, foarte multe chiar, deoarece cam jumatate din cei prezenti erau cu cateva pahare de vin la bord, sau ceva doze de bere la activ(eu personal aveam din ambele).
      In sfarsit a venit vremea sa cante formatia. Personal nu aveam prea mari sperante, de la Madicine Band, o formatie sarbeasca, absolut necunoscuta, dar cand au inceput sa cante... A fost surpriza surprizelor. Au cantat vreo doua, trei melodii sarbesti, si in rest pana la miezul noptii, au facut ce au vrut cu audienta, i-au subjugat cu totul, cantand cover-uri ale unor melodii de succes, la care au dat o tenta personala. Totul a fost superb. Prietenii mi se duceau la culcare unul cate unul, doborati de oboseala, vin si senzatiile tari din cursul zilei.

     ...Stau la focul de tabara, pe un bustean despicat. In pahar am vin alb... cand dreaq am schimbat vinul ? Aaa stai ca l-am schimbat mai devreme, cand am simtit ca ma cam fura peisajul si am trecut pe alb ca sa pot bea cu apa minerala. Vinul rosu nu era de stricat cu apa.
In fata mea flacarile jucause, arunca  spre cer scantei din jarul care trosneste . Chitara si versurile cantate pana adineauri inca imi rasuna ca un ecou "unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii si flintele, haiducilor"... Ceva mai la stanga de mine, Lucian Almarii sta cu sotia. Un zambet multumit i se lateste pe fata. In sfarsit are timp sa respire si sa bea un pahar de vin pe indelete... Ziua grea a trecut si totul a iesit cum si-a propus. E cam doua noaptea si acum nu se mai pune nimic in balanta.
 "Cine trece-n Valea Seaca, Cu hangerul fara teaca, Si cu pieptul dezvelit, Andrii Popa, cel vestit", canta voluntarii langa foc, si eu cu ei, iar distractia continua.
Privind inapoi: toata ziua, incepand cu ora pranzului, cateva sute de persoane, s-au chinuit sa manance vreo 15 purcei de lapte, sute de mititei, piept de pui la gratar, nenumarate cutii cu dulciuri si zeci de bidoane de 5 litri cu vin alb sau rosu, dar nu au reusit. Acum, la ora asta tarzie, rezultatul e cam asa: cam 50% din lume, e beata moarta, multi din ei ajungand la somn in patru labe, vreo 30% se chinuie sa ii ajunga pe ceilalti 50% din urma si nu reuseste, iar 20% incearca sa para amuzata de tot ceea ce se intampla in jur si se intreaba de ce e asa mare galagie.
Pe la 3 ma retrag. Intru in cort, si incerc sa ma invelesc... Adorm in cadere, in timp ce puneam capul pe un pullover facut perna. Dimineata aflu ca s-a mai stat pana pe la 4 si dau din cap intelegator: ce sa fac, nu mai am varsta de altadata...
Concluzia: cand bei vin, ti se taie auzul. Nu am auzit nimic de la 4 dimineata, pana la ora 09.30 cand m-am trezit :)
Problemele de dimineata au fost destule. Lumea s-a trezit cam ravasita, nu stiau unde se afla, nu intelegeau unde au dormit, cand s-au culcat, cine i-a dus in cort.... chestii din astea. In rest nimic, nu dureri de cap, nu rau, nimic aiurea.
Am uitat sa spun ca pe la 12 noaptea, cineva adormise facut covrig, in fata cortului, si in 3 ore era mort de frig, plin de roua si cam dardaia. L-am trezit cu greu, dupa indelungi insistente si a intrat in cort. Dimineata m-am dus si l-am intrebat cum se simte. Mi-a raspuns ca e OK, ca stia ca l-a trezit cineva sa se duca inauntru, dar ca nu mai stia cine.

Nu ma pot abtine  sa nu zambesc. La plecare am zis: Luciane, hai, ai dat drumul la inscrieri, ca eu deja ma inscriu ? :)

Pentru la anul, nu am decat un singur gand: Sa fiu sanatos, sa nu ratez in puii mei inscrierea, sa imi cumpar mai multa apa minerala si da, corect, sa vin cu niste pahare mai mari, ca nu stiu de ce, am febra musculara la mana dreapta :D
P.S. In aceasta povestire, din discretie, nu am dat nume ale participantilor la evenimente. Multi dintre prieteni se vor regasi in aceste randuri, sau multi isi vor regasi prietenii si vor zambi nostalgic. La anul o facem si mai lata, zicea cineva pe acolo, iar eu il citez...
         - Corcova, asteapta-ne ca venim !!!

Semimaraton - Gerar 2013

    Discutie vineri :
- Laure, ma duc la semimaratonul Gerar 2013 duminica. Nu vii sa faci cateva poze ?
- Pai te-ai bagat la "semi" ?
- Da frate, ca e pe echipe. Ma duc cu Razvan si Paul.
- Bine, suna-ma duminica dimineata sa ma trezesc si sa vii sa ma iei de acasa...
Discutie duminica dimineata - sun eu, desi trebuia sa sune el:
- Ce faci frate ?
- Bine, vin sa te iau. Sunt in dreptul bisericii.
- OK, ma imbrac si iau ceva in gura pana ajungi.
- Aham, la biserica de langa tine...
- OMG, nu mai am timp sa mananc. Hai ca ma tii de vorba.
     Rezultatul - trezit, spalat, imbracat, in 5 minute. Mancat nu, ca nu da bine la silueta.
Afara inca mai ninge... Usor, dar ninge... Ajungem la poarta parcului, lasam masina si intram pe jos. Portarul om serios, isi retine un zambet cand il vede pe frate-meu in izmenele alea parca primite mostenire de la Romeo, de pe vremea lui Shakespeare :)

 

Oricum, daca il intreba ce-i cu hamletii aia, sau din recuzita carui teatru i-a luat, ii raspundeam - ce vrei bre, daca mortul a fost sarac si putin mai mic...
Intram in holul mare al Politehinicii, apuc sa-l salut pe Razvan, il caut din priviri pe Emilian Nedelcu, il vad, trec pe langa el sa pun ruxacul pe banca, ma intorc si ia-l de unde nu-i. La fel patesc si cu Bogdan Ilie. Toata lumea e in frenezia dinainte de start si vocea din microfon ne pofteste afara in 5 minute.

 

Mai mult pe ei, ca eu am Nikonul, nu adidasii.
START pentru 21 km si apas pe declansator... Nu recunosc pe nimeni in imbulzeala aia, dar trag vreo 20 de cadre, iar de frate-meu si ceilalti cunoscuti nici vorba.

Nu-i problema, lasa ca-i prind la ture, ca trebuie sa faca vreo 6. Ies la drumul mare ca haiducii, mai trag cateva zeci de cadre, vad echipa lui Mugur cum vine spre mine, dar ma fura peisajul cu reportera de la ProTV care isi facea de lucru pe acolo si ratez momentul.

 Pfff, sunt complet zapacit si apuc sa-i prind pe cei trei doar din spate.

 

 Lasa ca ii iau turele viitoare, imi spun incercand sa-mi dezlipesc ochii de pe minunea de reportera si sa-i reperez pe ceilalti cunoscuti prin sutele de alergatori care imi floodau obiectivul.
 Neam sa gasesc vreunul pana au aparut baietii de la City Grill la a doua tura.

 Gata imi spun, acum sunt atent la tot ce trece, nu ca prima data. Usor de zis si de facut, pana apare reportera de la DIGI 24, care imi fura orizontul si cand ma trezesc, Mugur, Razvan si Paul tocmai trecusera.

 Pfff, sunt complet retard imi spun, in timp ce il reperez pe Bogdan Ilie, care tocmai defila prin fața mea. Nu apuc sa fac poza, dar il strig si-l incurajez, si-i fixez in minte echipa si echipamentul lui. El imi zambeste aerian si abia dupa cursa aflu ca nu era in apele lui si ca tinuse un regim de o luna de zile fara carne.
     Pe Emilian Nedelcu marturisesc faptul ca nu l-am recunoscut pana la sfarsitul cursei. In fine asta e alta poveste, eu acum imi faceam cruce sa nu apara alta reportera, de la alta televiziune si sa ratez si tura a treia.
     Incep sa-mi fac treaba pentru care am venit, dar ma cam tradeaza aparatul care nu vrea sa lucreze in parametri normali la temperaturi sub zero grade. Una peste alta sunt multumit cu ce m-am ales.

 

Cateva portrete superbe, cateva poze inedite, cateva sute cu alergatori pe care nu-i cunosc. Ma uit la poze cu un cabernet in față, impreuna cu Bogdan, cu Razvan si cu Geta si Mugur, care sunt gazde. Ii recunoastem acum pe multi, inclusiv pe Emil, care a alergat cu Ilie Rosu si pe care nu l-am reperat din cauza steagului pe care-l poarta acesta si care ma fura de fiecare data cand treceau.

 

 Emile ai doar doua-trei poze facute de mine si alea fara prea mare calitate, dar promit solemn ca data viitoare imi iau revansa.
    I-am mai recunoscut pe Zana Maseluta,

Tinkerbell, 

 

 

 si pe Zana Zapezii...

 

       Am pastrat  impresiile despre eveniment pentru la sfarsit:
- Unii au zburat, sau macar au incercat sa invete,

 

altii au dus o lupta continua.

 

- Unii au facut poze,

 

 

altii au aplaudat si au strigat de pe margine.

 

 

- Unii au mai dat o tura,

 

 

altii au alergat asa cum si cat si-au propus.

 

 

 

- Unii au iesit campioni,

 

 

- Unii au luat interviuri si au transmis de la fața locului, altii s-au chinui sa vorbeasca si nu au putut sa articuleze nici un cuvant intreg :)
- Unii si-au uitat cipurile acasa, altii s-au distrat pe margine...